Recunoștința ca trăsătură: ce măsoară chestionarul GQ-6, cu șase itemi

Două persoane primesc aceeași mică favoare: un coleg care le ține locul într-o tură. Una dintre ele încă o pomenește după o săptămână. Cealaltă a uitat-o până seara. Niciuna nu e un om rău, dar diferă printr-un lucru pe care psihologii îl numesc dispoziție spre recunoștință, o tendință durabilă de a observa lucrurile bune pe care ți le aduc ceilalți oameni și viața și de a simți recunoștință pentru ele.

În 2002, Michael McCullough, Robert Emmons și Jo-Ann Tsang au publicat un chestionar scurt care măsoară această tendință, Gratitude Questionnaire, forma cu șase itemi (GQ-6). Chestionarul recunoștinței GQ-6 de pe site-ul nostru folosește cele șase afirmații ale sale.

Ce întreabă cele șase afirmații

Patru afirmații descriu direct recunoștința, de exemplu „Am atât de multe lucruri în viață pentru care să fiu recunoscător/recunoscătoare.” și „Sunt recunoscător/recunoscătoare unei mari varietăți de oameni.” Două îi descriu absența: „Când mă uit la lume, nu văd prea multe lucruri pentru care să fiu recunoscător/recunoscătoare.” și „Poate trece foarte mult timp până să simt recunoștință față de ceva sau cineva.” Acestea două se punctează invers, deci, dacă ești de acord cu ele, scorul tău scade.

Răspunzi la fiecare afirmație pe o scală în șapte trepte, de la „total în dezacord” la „total de acord”, același format ca în original.

Patru fațete din șase itemi

McCullough și colegii săi au descris patru moduri în care oamenii recunoscători diferă de ceilalți. Intensitatea arată cât de puternic simți recunoștința când se întâmplă ceva bun. Frecvența arată cât de des o simți într-o zi obișnuită. Amploarea arată pentru câte domenii ale vieții simți recunoștință, cum ar fi familia, munca, sănătatea sau pur și simplu faptul că trăiești. Densitatea arată față de câți oameni simți recunoștință pentru un singur rezultat bun.

Rezultatul tău arată un scor pentru fiecare dintre aceste patru fațete. Autorii au punctat GQ-6 ca un singur total, iar cu șase itemi fiecare fațetă de aici se bazează pe una sau două afirmații. Citește cele patru scoruri ca pe un tipar aproximativ și consideră imaginea de ansamblu drept partea mai de încredere a rezultatului tău.

Cu ce se asociază scorurile mai mari

În articolul din 2002, oamenii cu scoruri GQ-6 mai mari au raportat mai multă satisfacție față de viață și mai mult optimism, precum și mai puțină depresie și invidie. Și prietenii lor tindeau să-i descrie ca recunoscători, deci scorul nu reflecta doar cum le plăcea oamenilor să se vadă.

Acestea sunt corelații. Nu arată că recunoștința cauzează starea de bine. Oamenilor cărora le merge deja bine le poate fi mai ușor să simtă recunoștință.

Se poate exersa recunoștința?

În 2003, Emmons și McCullough le-au cerut unor studenți să scrie săptămânal, timp de zece săptămâni, o listă scurtă. Un grup scria lucruri pentru care era recunoscător, altul neplăcerile zilnice, al treilea evenimente neutre. Grupul recunoștinței și-a evaluat viața mai pozitiv, a privit cu mai mult optimism săptămâna următoare și a raportat mai puține probleme fizice.

Cercetările ulterioare au făcut imaginea mai modestă. În 2016, Davis și colegii săi au reunit studii despre exercițiile de recunoștință și au constatat că acestea ajutau în comparație cu a nu face nimic, dar diferența era mică în comparație cu alte activități plăcute. O listă a recunoștinței e un obicei rezonabil de încercat. E puțin probabil să-ți schimbe viața de una singură.

Dacă vrei s-o încerci, scrie lucruri concrete. „Vecinul m-a ajutat să car cumpărăturile” îți dă mai mult de observat decât „Simt recunoștință pentru familia mea”.

Recunoștința merge adesea împreună cu o privire plină de speranță spre viitor, pe care o măsoară testul de optimism (LOT). Pentru o privire mai largă asupra fericirii tale ca persoană, citește articolul despre Scala fericirii subiective.