Motivația intrinsecă și extrinsecă: de ce o recompensă poate strica plăcerea unei sarcini

În 1971, psihologul Edward Deci le-a cerut unor studenți să rezolve puzzle-uri. Unii erau plătiți pentru fiecare puzzle rezolvat, alții nu. Apoi îl lăsa pe fiecare student singur câteva minute, cu alte puzzle-uri și cu reviste, și urmărea ce face. Studenții care fuseseră plătiți au petrecut mai puțin din acest timp liber cu puzzle-urile decât cei neplătiți.

Rezultatul a declanșat decenii de cercetări despre diferența dintre a face ceva de dragul lucrului în sine și a-l face pentru ceva din afara lui. Deci și Richard Ryan au construit mai târziu pe această bază teoria autodeterminării, una dintre cele mai bine studiate teorii ale motivației.

Două tipuri de motive

Motivația intrinsecă înseamnă că activitatea însăși este recompensa: curiozitatea, plăcerea, bucuria de a progresa la ceva. Motivația extrinsecă înseamnă că motivul se află în afara activității: banii, lauda, o promovare, evitarea necazurilor.

Nu sunt cele două capete ale aceleiași linii. Te pot mâna puternic amândouă, de exemplu în cazul cuiva care își iubește meseria și vrea totodată să fie bine plătit pentru ea. La fel de bine pot fi amândouă slabe, ceea ce adesea seamănă cu a face lucrurile din inerție.

Când recompensele au efectul invers

În 1999, Deci, Richard Koestner și Ryan au adunat la un loc 128 de experimente. Recompensele pe care oamenii le așteptau și care depindeau de efectuarea sau terminarea unei sarcini tindeau să scadă motivația intrinsecă pentru sarcinile care erau interesante de la bun început. Recompensele neașteptate și lauda care oferea informații reale despre muncă nu aveau acest efect. Feedbackul pozitiv o creștea adesea.

Constatarea are limite. Se aplică sarcinilor pe care oamenii le găseau deja interesante. La sarcinile plictisitoare nu e mare lucru de pierdut din motivația intrinsecă, iar recompensele ajută. Unii cercetători au susținut și că efectul este mai mic la locurile de muncă reale decât în laborator. În practică, e în regulă să plătești oamenii; ce trebuie evitat este să transformi o sarcină interesantă într-o tranzacție.

Autonomie și măiestrie

Teoria autodeterminării numește trei nevoi de bază: autonomia (senzația că tu alegi ce faci), competența (senzația că te descurci) și relaționarea (senzația de conexiune cu ceilalți). Scriitorul Daniel Pink a popularizat un set asemănător în cartea sa Drive din 2009: autonomie, măiestrie și scop.

Testul nostru de motivație folosește patru scoruri: motivație intrinsecă, motivație extrinsecă, autonomie și măiestrie. Are 18 afirmații pe care le-am scris noi, pornind de la aceste idei, deci este un instrument de autoreflecție, nu unul dintre chestionarele validate din cercetare. Exemple: „Când ceva mă fascinează, pot să-i dedic ore întregi fără să simt oboseala” (intrinsecă), „Dacă nimeni n-ar putea vedea ce lucrez, nu m-aș strădui la fel de mult” (extrinsecă), „Micromanagementul îmi omoară motivația” (autonomie), „Aleg provocări care mă ajută să cresc, chiar dacă risc să eșuez” (măiestrie).

Cum să-ți folosești rezultatul

Uită-te mai întâi la tipar. O autonomie ridicată împreună cu o motivație intrinsecă scăzută poate însemna că îți dorești libertate, dar munca de acum îți oferă puține lucruri care să-ți stârnească curiozitatea. O motivație extrinsecă ridicată cu autonomie scăzută se potrivește adesea cu un post în care altcineva stabilește și obiectivele, și metodele.

Banii și recunoașterea sunt motive legitime de a munci, deci un scor extrinsec ridicat nu e un motiv de îngrijorare. Devine o problemă doar când sunt singurul motiv, pentru că atunci nu mai rămâne nimic când recompensa nu mai vine.

Dacă te gândești la o schimbare la locul de muncă, testul de satisfacție în muncă și articolul despre cei 6 piloni ai satisfacției în muncă acoperă ce mai contează în afară de motivație. Despre convingerea că abilitățile tale pot crește, care hrănește măiestria, citește cum îți influențează mentalitatea de creștere succesul.