Autosabotajul: de ce oamenii își stau singuri în cale și ce spun cercetările

În seara dinaintea unui examen important, un student stă până târziu în oraș cu prietenii. A doua zi rezultatul e slab, iar explicația e gata pregătită: „Oboseala și-a spus cuvântul.” Dacă rezultatul ar fi fost bun, ar fi părut talent. Oricum ar fi, studentul nu trebuie să afle niciodată ce ar fi obținut cu efort deplin.

Psihologii numesc asta autohandicapare (self-handicapping): a-ți crea un obstacol în calea propriei performanțe, astfel încât un eșec să poată fi pus pe seama obstacolului, nu a abilităților tale. Autosabotajul este cuvântul de zi cu zi pentru un set mai larg de astfel de obiceiuri.

Experimentul cu medicamentul

În 1978, Edward Jones și Steven Berglas au descris autohandicaparea și au testat-o într-un experiment. Studenții au rezolvat un set de probleme și tuturor li s-a spus că s-au descurcat bine. Pentru unii, problemele erau rezolvabile. Pentru alții, erau în mare parte de nerezolvat, așa că lauda părea nemeritată. Înainte de a doua rundă, fiecare student putea alege între un medicament despre care se spunea că îmbunătățește performanța și unul despre care se spunea că o afectează.

Studenții al căror succes anterior părea nemeritat au ales mai des medicamentul care afecta performanța. Nu erau siguri că pot repeta rezultatul, așa că și-au pregătit dinainte o scuză.

Costul în timp

Scuza îți protejează imaginea de sine pentru o clipă, dar face și eșecul mai probabil. În 1998, Miron Zuckerman, Suzanne Kieffer și Raymond Knee au urmărit studenți de-a lungul timpului. Cei care recurgeau mai des la autohandicapare au avut ulterior note mai mici și s-au simțit mai rău, iar aceste rezultate au mers, la rândul lor, cu și mai multă autohandicapare. Obiceiul se hrănea singur.

Ce întreabă testul nostru

Testul nostru de autosabotaj are 12 afirmații scrise de noi, pornind de la ideea de autohandicapare a lui Jones și Berglas. Este un instrument de autoreflecție, nu un chestionar validat, și oferă un singur scor total. Răspunzi pe o scală în cinci trepte, de la „total în dezacord” la „total de acord”, iar toate afirmațiile se punctează la fel, deci un scor mai mare înseamnă mai mult autosabotaj.

Unele afirmații descriu autohandicaparea clasică, de exemplu „Amân pregătirea pentru lucrurile importante până când nu mai pot fi făcute bine.” Altele merg mai departe. Una e despre renunțarea aproape de final: „Încep multe lucruri, dar le abandonez chiar înainte să le termin.” Una e despre plecarea înaintea unei respingeri: „Renunț la oportunități (un job, o relație, un proiect) înainte să mă poată respinge cineva.” Și una privește tiparul în ansamblu: „Privind în urmă, văd un tipar care se repetă: eu însumi/însămi îmi stăteam în cale.”

Ce faci cu rezultatul

Un scor mare descrie un obicei, iar de cele mai multe ori autosabotajul protejează ceva, de obicei stima de sine, sau te ferește de teama judecății celorlalți. Merită să te întrebi de ce te protejează obstacolul. Dacă răspunsul e „de a afla că nu mă ridic la înălțime”, tiparul poate fi mai aproape de sentimentele de impostor sau de perfecționism decât de lene.

Câțiva pași practici pot ajuta. Stabilește-ți un termen-limită mic și timpuriu, pe care doar tu îl știi. Observă momentul în care te agăți de scuză, noaptea pierdută sau scroll-ul fără sfârșit, și numește-l. Iar când ceva iese bine, notează ce ai făcut ca să se întâmple, ca succesul să aibă un motiv pe care îl poți repeta.

Dacă tiparul principal e amânarea, citește de ce amânăm și cum să ne oprim. Dacă vocea care îți spune că nu meriți succesul ți se pare cunoscută, testul pentru sindromul impostorului e un bun pas următor.